Go to content Go to navigation Go to search

geo-spatial.org: An elegant place for sharing geoKnowledge & geoData

Căutare



RSS / Atom / WMS / WFS


Contact


Lista de discuții / Forum


Publicat cu Textpattern


Comunitatea:

Conferința FOSS4G 2019
Conferința FOSS4G 2018

Dimensiunea cartografică a operei lui Jean Bart

de Ștefan Constantinescu

Publicat la 18 Nov 2006 | Secţiunea: Articole | Categoria: Cartografie/

…acolo unde bătrînul DANUBIU își pierde și apa și numele în mare…

Cu aceste rânduri a ales Jean Bart să-și înceapă cel mai frumos roman maritim scris vreodată în literatura noastră, Europolis. Și poate că acele puncte de suspensie din față și din final nu sunt deloc întâmplătoare, exprimând aceiași curgere domoală ca cea a fluviului. De la bun început cititorul este plasat într-o lume mișcătoare, în care lipsesc punctele de sprijin, contururile sunt diluate, nimic nu pare a avea o formă fixă, pentru că apa dizolvă totul.

Lectura Schițelor marine sau a Jurnalului de bord poate provoca rezonanță doar atunci când ești puternic ancorat în spațiul marin. Este inutil să cauți mistere în această operă literară, dacă nu ai cunoscut acele spații în care autorul își plasează acțiunea. Ne referim aici la orașul Sulina, în primul rând, și la satul Sfântu Gheorghe ( Kedrilles sau Catarleț ). Jean Bart obișnuia să treacă la sfârșitul fiecărei povestiri locul și anul în care aceasta a fost scrisă. Este unul dintre cele mai importante amănunte pentru noi…

Plasarea acțiunii se face însă într-un spațiu care s-a schimbat foarte mult în ultimii 150 de ani. Numai la gura de vărsare a Sulinei, țărmul a înaintat cu peste 2 km, vechiul far, aflat pe țărm fiind situat în prezent la o distanță apreciabilă de mare. Ori tocmai aceste schimbări de peisaj dorim să le investigăm în continuare, bazându-ne pe documentele cartografice ale vremii. Una dintre atribuțiile Comisiunii Europene a Dunării a fost de a ridica hărți de navigație pentru gurile de vărsare ale fluviului. Sub comanda lui Sir Charles Hartley au apărut numeroase materiale cartografice, începând cu anul 1856 și repetate ulterior 1871, 1886, 1902 etc. A treia ridicare topografică austriacă, la scara 1:200k conține o foaie a Deltei Dunării din anul 1898. Adăugăm aici și celebra hartă a Comandorului Cătuneanu din 1898-1899, cea care a fost distinsă cu Medalia de Aur la Expoziția Internațională de la Paris din anul 1900. Este perioada în care Jean Bart își plasează povestirile, pe care dorim să le proiectăm mai departe pe aceste superbe materiale cartografice.

Celebrul cimitir din Sulina, este unul dintre locurile care apare frecvent în opera scriitorului. Vom găsi descrieri ale sale atât în Europolis cât și în schița Cimitirul maritim. Aflăm astfel că acesta este plasat în afara orașului, în apropierea mării. Printre stropii albi, ridicați de valuri, licărește poielala crucilor înșirate la rînd. E cimitirul maritim . La furtună marea bătea cu valurile în morminte: și-atunci marea spală nisipul, distrugând mormintele. Parcă ar vrea să răpească rămășițele ce zac în sînul acestui pământ sterp și să le atragă în sînul ei larg ocrotitor. Harta din 1856 a gurii Sulina indică precis poziția cimitirului, aflat izolat la marginea orașului: Nimic în tot acest coprins, decît nisipul auriu pătat cu sfărîmături de scoici colorate.

Detaliu din harta gurii Sulina din anul 1856

Pentru a împiedica răspândirea unor boli pe continent fusese construită o carantină, pe malul stâng al Dunării. Aceasta se observă foarte bine pe harta lui Hartley. Iar condițiile de aici se pare că nu erau cele mai bune, fapt de altfel valabil pentru toate carantinele porturilor lumii din acea perioadă, pentru că în final o parte dintre cei bolnavi ajungeau pe malul drept la cimitirul maritim: Toți înecații cari se găsesc, toate cadavrele aduse de valuri, morții de holeră de la carantină, precum și toți marinarii ce-și află sfîrșitul aici, sunt îngropați în acest cimitir.

Lăsând la o parte aceste aspecte, marele farmec al Sulinei i se arăta vizitatorului atunci când acesta sosea cu o navă de la Stambul sau dintr-un alt port al Mării Negre. În general multe vase de pasageri ajungeau pe seară, prilej de a vedea un apus de soare de pe mare. Este ceea ce face și doctorul Barbă Roșie, personaj din Europolis: își potrivea binoclul așteptînd cu încăpățînare să vadă raza verde. Avea ocazia să verifice palavrele lui Jules Verne, în cărțile căruia citise în copilărie despre celebra rază, ce trebuie să apară în clipa cînd sprînceana însîngerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfințit. Prin orientarea țărmului românesc este imposibil să vezi de pe uscat un apus de soare în mare, bucurându-ne doar de răsărit. Numai aflat pe un vapor sau dintr-o barcă pescărescă situată în larg poți căuta pe coasta României acea rază verde. Cînd soarele scapătă în amurg și, ca o ghiulea înroșită, se stînge înnecîndu-se în mare, tot mai vezi cîte un pescar întîrziat ce-și mînă barca grăbit spre Gura Dunărei.

Cea mai apropiată hartă de 1897, anul când e semnată schița Cimitirului maritim este cea din anul 1892. Schimbările nu au fost însă foarte mari în cei cinci ani scurși. Se pot observa și digurile (jetiurile) de la gura Sulinei, menite să prelungească curentul fluvial cât mai departe în mare, pentru a împiedica depunerea aluviunilor pe bara submersă. Un uriaș butoi de fier ancorat se zbătea mugind înfiorător între valuri. Pe hartă apare notat în franceză Bouee a cloche. Aflăm ulterior de la un personaj că: E geamandura cu sirenă, care marchează bara. Acolo îi limita bancului de nămol adus de fluviu, zise secundul arătând cu mâna spre o pată cafenie ce se întindea pe suprafața mărei.

Detaliu din harta gurii Sulina din anul 1892

Această bară submersă, care a creat atâtea probleme navigației o prezentăm mai jos sub forma unui model 3D construit din batimetria hărții din 1892.

Gura de vărsare a Sulinei în 1892. Reprezentare 3D.

Călătorul odată intrat în port poate zări orașul situat pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu și baltă. Aspectul general s-a păstrat, doar noile blocuri comuniste blocând privirile. La nord, păduri nepătrunse de stuf, la sud banda nesfârșită a plajei, cu valurile dunelor de nisip în zare. Din vechea Sulină au dispărut morile de vânt, cele care l-au făcut pe doctorul din Europolis să exclame: peisagiu olandez, dar au rămas aceleași străzi paralele cu fluviul, care nu au nume, ci doar simple numere (strada I, strada a II a etc.). Doar că acum nu mai sunt valabile vorbele secundului din Europolis: observă că mai toate casele sunt din lemn.

Case din vechea Sulină, într-un peisaj de iarnă.

Atmosfera de port agitat, mai ales în perioada caldă a anului, lasă loc unei izolări pentru câteva luni, atunci când gerul crește, sub cerul de opal și Dunărea se schimbă în pod de argint. În a doua jumătate a secolului XIX Sulina rămânea fără legătură cu țara odată cu venirea iernii. Dunărea era impracticabilă, iar dacă doreai să ajungi la București trebuia să treci prin Stambul. […] Dacă prinzi vaporul românesc de pasageri în Stambul, ajungi prin Constanța la București în câteva zile, când trenul nu se întroienește în Bărăgan.

O imagine satelitară Ikonos din ianuarie 2003 ne oferă o bună perspectivă a înghețului ce poate cuprinde apele Dunării și ale mării, iernile fiind cu siguranță mult mai aspre în trecut.

Sloi aduși de fluviu se strâng în jurul gurei; orizontul devine glacial. Sulina-regiune polară, atîta vreme cît suflă Crivățul din stepele rusești.

Venirea primăverii trezește la viață acest spațiu adormit, căci Delta, d-lor, e o Californie neexplorată…Bogății în stare latentă…trebuie puse în valoare cu orice preț… Încercarea de dezvoltare a turismului după 1990 a fost însă destul de timidă, închiderea multor întreprinderi din oraș contribuind la aspectul actual de sărăcie. Iar vorbele rostite în urmă cu peste 100 de ani sunt încă actuale, exprimînd aceiași problemă a noastră din totdeauna: Capital, capital străin să ne fecondeze…trebuie să fim fecondați și…nu vin d-lor…nu vor să vie…de ce nu vin capitaliștii să ne fecondeze? Ce-i de făcut?

O altă schiță marină a lui Jean Bart se petrece la Sf. Gheorghe. Moș Simion este nevoit să iasă la pescuit singur, deorece își îngropase singurul fecior pe care-l avusese. Pierduse nu numai un copil dar și partenerul de barcă, iar durerea bătrânului a fost înțeleasă o săptămână de grecul, care avea pescăria în arendă, apoi i-a cerut să-și urmeze meseria că altfel nu-i mai dă făină. Bătrânul iese pe gura Dunării și ajunsese aproape de locul unde erau înșirate cârligele pentru nisetrii și moruni. O furtună venită din senin îl împiedică însă să se reîntoarcă spre gura Dunării, rămânând Rătăcit pe mare. Titlul povestirii vorbește de la sine despre rătăcirea reală dar și spirituală a bătrânului. Scrisă în același stil profund realist, schița marină are un final oarecum fericit, bătrânul după ce plutește în derivă pe mare, este salvat de un vapor englezesc de comerț. Ne interesează însă în mod deosebit care era aspectul gurii de vărsare a brațului Sf. Gheorghe în anul respectiv, 1897. Jean Bart ne dă câteva informații chiar de la început: Colibele sărăcăcioase ale pescarilor, înșirate la rînd, acopereau limba de pămînt prelungită de la gura Sf. Gheorghe pînă departe spre larg, unde se pierdea dunga albicioasă a Dunării în nemărginirea albastră a mărei. Din hărțile vremii știm că era momentul în care apăruseră câteva insulițe, chiar în dreptul gurii de vărsare, cele care vor da naștere ulterior Insulei Sacalin. Limba de pământ prelungită nu era altceva decât bancul submers al Capului Buival ce se racorda cu bara gurii. Diferența este doar că estuarul la vremea aceea era mult mai extins ca în prezent, iar valurile ce se spărgeau pe bara gurii dădeau acel aspect albicios al apelor.

Harta Cătuneanu din 1898-1899

Iată cum întreg decorul povestirii era cu totul altul, iar Moș Simion când privea din larg gura Dunării vedea un peisaj diferit față de cel actual. Toate aceste lucruri nu au avut și nu au însă nici un fel de importanță pentru locuitorii deltei. Căci nevoia sau setea de câștig i-a adus pe toți aici în deltă.

Gura de vărsare a brațului Sf. Gheorghe. Imagine Aster din 2003.

Fascinația față de opera lui Jean Bart va rămâne în permanență pentru cei care iubesc spațiul deltaic, iar cheia oferită de noi sperăm să contribuie la înțelegerea operei celui care a fost în primul rînd căpitan, și ulterior scriitor. Ultimele pagini din Europolis ne confirmă faptul că autorul a reușit să înțeleagă spațiul marin și prin intermediul hărților, de care era cu siguranță, foarte atașat. Să nu uităm că aceste materiale cartografice constituiau suportul de lucru pentru orice ofițer de marină, iar hărțile lui Hartley sau Spratt sunt sigur că l-au încântat nespus. Pentru că ulterior a scris aceste rînduri:

Vaporul în radă, el de sus, de la comandă, își aruncă ochii peste vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare.

Discută articolul (0 comentarii)

Categorii